Ontopsis este știința și practica vederii constitutive: studiul felului în care o realitate constituită prin reguli este făcută să existe și să se arate, și arta de a-i reformula fundamentele (categoriile, relațiile, regulile constitutive) în mod verificabil, reversibil și răspunzător.
Ca știință, descrie și explică. Ca practică, intervine. Harta e doar unul dintre artefactele ei, nu scopul.
O știință și o practică
Vezi cum e făcută o realitate. Rescrie-o fără să anulezi ce este.
Ontopsis studiază realitățile care există prin reguli (instituții, piețe, organizații, sisteme, agenți) și caută felul în care fundamentele lor pot fi reformulate în mod verificabil, reversibil și asumat.
Temelia: viața precede modelul
Ce este, este. Viața nu e produsă de observare și nu poate fi anulată prin ea. Nu se gradează: primul „este” și ultimul „este” au aceeași îndreptățire, oricât de diferiți ar fi cei care sunt. Nu o limităm la ființele umane și nu o măsurăm după asemănarea cu un model.
Asta nu e o regulă printre reguli, nici o obligație adăugată la sfârșit. E punctul de plecare. Din el decurge tot restul: fundamentele unei realități se pot rescrie, dar rescrierea transformă, nu anulează. O regulă veche, un model incomplet sau o instituție greșită sunt și ele, iar intervenția le schimbă fără să le șteargă.
De aceea falsificabilitatea nu e un viciu al sistemului. Un model care își poate recunoaște eroarea poate fi corectat atunci când rănește. Respectul față de ce este se arată prin disponibilitatea de a greși la vedere.
Două fețe, o singură disciplină
Ca știință
Întreabă ce se angajează o realitate să considere existent, ce reguli-rădăcină îi generează comportamentul și ce depinde de ce.
Ipotezele ei prezic efecte. Dacă efectele nu apar, ipoteza cade, și asta e o rezolvare, nu un eșec.
Ca practică
Propune o schimbare de fundament, o încearcă pe un model, aduce un rezultat și o aplică pe pași, cu drum de întoarcere.
Cine propune răspunde. Cine judecă nu câștigă din verdict.
Ca filozofie cu poziție
Pornește de la ontologie (ce există) și o leagă de privire (cum se arată). Nu se ascunde în neutralitate: a pune viața înaintea oricărui model are consecințe politice, iar Ontopsis și le asumă.
Poziție, nu partizanat.
Ce rescrie și ce nu rescrie
Unele fapte există doar pentru că o regulă le face să existe: banii, un contract, un statut, o permisiune, „defecțiunea” dintr-un proces. Filozoful John Searle le numește fapte instituționale, cu forma „X contează ca Y în contextul C”. Asupra lor lucrează Ontopsis.
Faptele brute, și în primul rând viața, nu se rescriu. Pe amândouă le respectăm ca existente. Diferența stă în ce poate fi schimbat, nu în cine merită respect.
Bucla practicii
- Vezi. Deslușești angajamentele realității, inclusiv pe cele care nu se văd direct.
- Diagnostichezi. Găsești regula-rădăcină. O identifici, nu o condamni.
- Propui. Formulezi schimbarea ca ipoteză, cu efectele pe care le prezice.
- Încerci. Pe model, într-un spațiu de probă. Ajunge să obții un rezultat, chiar dacă nu e cel așteptat.
- Aplici pe pași. Măsori între pași și păstrezi drumul de întoarcere, apoi reiei de la început, privind din nou.
De unde vine numele
Din grecește: on, ontos, „ceea ce este”, și opsis, „vedere, privire”. Ontopsis înseamnă privirea asupra a ceea ce este, făcută de cineva care știe că privirea lui nu creează și nu anulează ce privește.
Primul laborator
Disciplina n-a pornit de la o teorie. Ea a fost formulată după lucrul pe un produs real, Burebi, care s-a lovit de problemele pe care le numește acum: definiții care se despart tăcut, răspunsuri care sună bine dar nu sunt adevărate, schimbări greu de întors. Burebi e primul ei laborator, nu dovada ei.